Război printre gheţuri: lupi contra boi moscaţi

Moartea albă

Unul dintre protagonişti, prădătorul perfect din acest conflict neîncetat, este superbul lup arctic, lup polar sau lup alb, cum mai este cunoscut.

• Cercetătorii sunt surprinși de faptul că veverițele au început să mănânce carne
• Creaturile bizare din Antarctica care pot trăi 11.000 de ani

A fost clasificat de specialişti sub denumirea de Canis lupus arctos şi este una dintre cele mai emblematice subspecii ale lupului obişnuit, lupul cenuşiu care trăieşte şi la noi în ţară, precum şi în zone relativ întinse din Eurasia şi America de Nord.

Ca talie este un lup de talie medie, având aproximativ aceleaşi proporţii şi greutate ca lupul din Carpaţi. Nu este o subspecie de lup uriaş, precum lupii siberieni (Canis lupus albus) sau cei din valea fluviului MacKenzie (Canis lupus occidentalis), capabili să doboare chiar bizoni.

Cu toate acestea este, fără doar şi poate, un animal redutabil, cu o înfăţişare de poveste, care trăieşte în cel mai rece şi aspru mediu de viaţă comparativ cu toate celelalte subspecii de lupi. Arealul său de răspândire cuprinde tundra din extremul nord al insulelor artice ale Canadei, nord-estul Alaskăi şi nordul Groenlandei. Nu coboară niciodată sub latitudinea de 70 grade, fiind credincios terenurilor sale de vânătoare şi perfect adaptat durelor condiţii de viaţă din nordul extrem.

Pe baza dovezilor osteologice, cercetătorii susţin că stăpâneşte neîntrerupt aceste ţinuturi de peste 2 milioane ani. Comparativ cu restul subspeciilor de lupi, lupul arctic este cel mai puţin periclitat de acţiunile omului. Mediul său extrem de viaţă i-a ţinut (până în prezent) departe pe vânători, precum şi activităţile umane care distrug habitatele atâtor animale. Ţinutul unde împărăţesc aceşti superbi lupi albi este unul izolat şi aspru.

Puţini cercetători îndrăznesc să se aventureze aici, pe perioada lungii şi întunecatei ierni arctice, când noaptea şi gerul stăpânesc aici 24 ore din 24. Chiar şi inuiţii trăiesc mai la sud de împărăţia lupilor albi. Din aceste motive, foarte multe detalii ale vieţii lupilor albi pe perioada întregului an sunt încă necunoscute chiar şi în prezent.
Durii lupi ai gheţurilor sunt nişte învingători adevăraţi, niste supravieţuitori prin definiţie. Ei sunt capabili să suporte geruri extreme, se descurcă în întuneric complet timp de 5 luni pe an şi rezistă la foame timp de câteva săptămâni. Trăiesc în grupuri mici, de la o singură pereche la o haită de maximum 20 de indivizi. Sunt printre subspeciile de lupi care trăiesc cel mai adesea în familii mici, alcătuite dintr-un mascul şi o femelă, ambii de rang înalt, şi puii lor.

Lupii albi singuratici sunt de regulă adolescenţi sau tineri masculi care cutreieră întinderile în căutarea unui teritoriu neocupat şi a unei femele disponibile.
Din cauza permafrostului arctic, foarte dificil de săpat pentru a face vizuini, lupii arctici se folosesc de peşteri, aglomerări de pietre sau chiar denivelări ale solului ca vizuini permanente sau adăposturi ocazionale. După o perioadă de gestaţie cuprinsă între 63-75 zile (în funcţie de temperatură şi de cantitatea de hrană disponibilă pentru lupoaica mamă), femela dă naştere, de obicei, la 2-3 pui, cu toate că, în anii cu prăzi abundente, au fost înregistrate cupluri care au reuşit să crească şi 12 puiuţi.

Lupii nordului nasc mai puţini pui decât confraţii lor cenuşii de la latitudini mai joase, din cauza lipsei prăzilor din Arctica.
Lupuşorii apar pe lume complet neajutoraţi, orbi şi surzi, cântărind în medie între 300-500 grame. Spre deosebire de haina alb-imaculată a părinţilor, puii au un colorit gri-argintiu. Până când părăsesc adăpostul, sunt total dependenţi de mama lor. La vârsta de 3 săptămâni încep să exploreze lumea din afara vizuinei.

Miţosul irascibil

Boul moscat, Ovibos moscatus, cum este cunoscut de specialişti, este cel mai nordic membru al familiei bovidelor sălbatice. Trăieşte în tundrele Americii de Nord, Groenlandei şi Siberiei, fiind introdus de oameni şi în Laponia. Strămoşul său a apărut în America de Nord acum 200.000 ani, în timpul Pleistocenului.

Este un mamifer străvechi, specia sa fiind contemporană, la scară istorică, cu mamuţii, rinocerii lânoşi, urşii de peşteră, leii americani şi europeni. Pe drept cuvânt putem afirma că boii moscaţi sunt supravieţuitori cu succes al ultimelor glaciaţiuni şi demni reprezentanţi actuali ai megafaunei de altădată. De la distanţă, par nişte bovine tipice, rude directe cu bizonii, zimbrii, gaurii, iacii şi alte bovine sălbatice. Nimic mai fals!

În ciuda denumirii lor de boi, denumire dată pe baza taliei lor, aceste erbivore se înrudesc mai degrabă cu caprele sălbatice şi muflonii decât cu bovinele „clasice”. Cu toate acestea, sunt cumva o specie intermediară, care face legătura dintre caprine şi ovine, pe de o parte, şi bovine, pe de altă parte.

Nu ating dimensiunile colosale ale bizonilor sau zimbrilor, dar nu sunt nici nişte erbivore mărunte. Masculii, mai mari şi mai impunători decât femelele, ating aproximativ 120 cm înălţime la greabăn, cu o greutate medie de 285 kilograme, cu toate că au fost împuşcaţi şi indivizi care atingeau 400 kilograme.

Cei care scapă de raidurile lupilor au o durată de viaţă de 12-20 ani.
Ambele sexe au coarne, care prezintă o formă curioasă, asemănătoare cu forma coarnelor bivolui sălbatic african. Imaginea lor caractersitică, de neconfundat între erbivore, se datorează blănii extrem de groase şi lungi, fără de care nu ar putea supravieţui cumplitelor viscole arctice.

Coloritul este de un brun-negru-cenuşiu, iar blana de pe flancuri şi abdomen este atât de lungă, încât atinge solul. Blana nu este doar o haină călduroasă împotriva gerului, ci acţionează deseori ca o ultimă platoşă în faţa asaltului roiurilor de ţânţari din scurta vară arctică sau a muşcăturilor lupilor. Specialiştii estimează că la ora actuală mai trăiesc între 80.000-125.000 boi moscaţi. O populaţie stabilă, dacă nu se intensifică ritmul vânătorii.

Singurele zone în care boii moscaţi au fost reintroduşi cu succes sunt peninsula Taimîr din Siberia şi Laponia. (Bulgarii au încercat să-i introducă în Munţii Stara Planina, la finele anilor 1970. Dar în vara următoare introducerii, toţi boii moscaţi au murit, neputându-se adapta temperaturilor ridicate.)

În timpul verii, pasc în zone umede precum văile râurilor, iar iarna urcă la altitudini mai mari pentru a evita zăpezile adânci. În afară de lupii arctici, care sunt inamicii lor naturali prin excelenţă, boii moscaţi mai cad victime în mod accidental urşilor grizzly şi celor polari.
Trăiesc în turme care, pe timpul verii, ating 80 de exemplare, iar iarna se despart în grupuri mai mici, de 8-20 exemplare. În tipul perioadei de împerechere masculii duc bătălii aprige pentru cucerirea statutului de şef de turmă şi acces nelimitat la femele.

Care pe care

Precum toţi lupii, şi cei arctici se adună în haite atunci când pornesc în căutarea prăzilor mari, respectiv renii şi boii moscaţi. În timpul când puii sunt mici, lupii nu riscă accidentări sau răniri care ar putea surveni în tipul vânării boilor moscaţi.

Prin urmare, se hrănesc preponderent cu iepuri şi vulpi arctice, potârnichi polare, lemingi, foci sau resturi rămase de la mesele urşilor polari. Din cauza rarităţii prăzii, lupii albi au cele mai mari teritorii de vânătoare între toate canidele sălbatice, aproximativ 2.600 kilometri pătraţi.

Nu sunt nişte vânători de viteză, dar insistenţa, curajul şi rezistenţa lor sunt de neegalat. Dacă vânătoarea a avut succes, lupii pot ingurgita până la 9 kilograme de carne la o singură masă. Dacă au pui, o parte din carne este regurgitată pentru a-i hrăni pe aceştia, după ce părinţii se întorc la vizuini.

Când este observată o turmă de boi moscaţi, spectacolul vieţii şi morţii sub gerul Arcticii, va intra în faza finală.
Invariabil, lupii vor încercui turma şi vor simula atacuri false, până când, într-un târziu, erbivorele intră în panică şi încep să fugă într-o încercare disperată de a se salva.

Acesta este momentul îndelung aşteptat de lupii experimentaţi. Boii moscaţi sunt cei mai vulnerabili atunci când aleargă.
Cele mai scăzute şanse de succes ale lupilor sunt atunci când turmele au viţei care nu pot ţine pasul cu adulţii, pentru că atunci boii moscaţi folosesc o altă tactică de apărare, adaptată situaţiei:masculii se aşează într-un cerc, orientaţi cu capetele spre exterior.

La mijlocul cercului sutn adăpostiţi viţeii şi femelele. Niciun lup nu va reuşi să străpungă redutabila barieră de coarne ridicată de taurii furioşi.
Dar, cum turma nu poate sta la nesfârşit pe loc, grupată în formaţie de apărare, deoarece erbivorele au nevoie să se deplaseze pentru a paşte, apărarea se va sparge de la sine, mai devreme sau mai târziu, depinde de stadiul foamei.

Atunci, lupii bătrâni dau semnalul atacului final. Boii moscaţi nu au rezistenţa lupilor, iar cele mai bătrâne, bolnave, debile sau tinere exemplare vor rămâne invariabil în urma turmei lansate în galop furibund.

Precum nişte tacticieni desăvârşiţi, lupii izolează cea mai vulnerabila victimă de restul turmei. Cel mai experimentat lup apucă boul de bot şi-i imobilizează, astfel încât restul membrilor haitei să aibă timp şi poziţia potrivită pentru a trece de pavăza de blană şi a sfâşia abdomenul.

Odată ce boul a fost doborât, conducătorul haitei îşi descleştează fălcile de pe botul victimei şi purcede la masă, alături de subordonaţii săi. O viaţă tocmai s-a scurs, colorând în roşu gheaţa, în timp ce alte vieţi cresc şi se dezvoltă într-un echilibru perfect.

Legile naturii au fost respectate fără cusur. Viaţa a dat viaţă, iar Moartea a fost doar o prezenţă pasageră, dar atât de necesară…